Sistemul nervos

Sistemul nervos - unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea mușchilor, monitorizeazăorganele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni.Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere și de protecție). Cu cât urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepționa, interpreta și reacționa corespunzător informațiilor din mediul înconjurător  sunt tot  mai  perfecționate.  

Sistemul nervos central (SNC)-Aceasta este partea principală a sistemului nervos (numit și nevrax) care se ocupă cu prelucrarea informației venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) și generarea de răspunsuri. SNC este format din encefal(care cuprinde:creierul mare,creierul mic si trunchiul cerebral) și măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana și, respectiv, de coloana vertebrală.

Sistemul nervos periferic (SNP)-SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii și nervii din afara SNC. Aceștia se găsesc în membre (de exemplu, în mână și picioare) și organe (de exemplu stomac, inimăetc.). SNP nu este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (fața de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), și poate fi ușor lezat mecanic sau chimic.

SNP se împarte la rândul său în două componente:

1. Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mișcărilor prin acțiunea mușchilor scheletici, cât și recepția stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informațiile de la surse externe spre SNC, și fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la mușchi.
2. Sistemul nervos vegetativ sau autonom gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient. El controlează de exemplu funcțiile vitale ca respirația și bătăile inimii, dilatarea și constricția pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.

Dezvoltarea sistemului nervos.

Dezvoltarea sistemului nervos este afectată pe întreaga durată a vieții umane, de la primele stagii ale embriogenezei, până la senescența neurală și afecțiunile care însoțesc senescența generală. Studiul dezvoltării sistemului nervos are ca obiect cunoașterea și descrierea completă și corectă a bazei microscopice de formare și dezvoltare a creierului uman și organelor nervoase accesorii creierului, cât și facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale acestui sistem.

De o importanță deosebită, în raport cu funcția de relație, sistemul nervos impune cunoașterea atât a bazelor anatomice funcționale indispensabile vieții, cum ar fi reglarea neuroendocrină, cât și procesele de memorie, stocare și prelucrarea a informației, constituireaimaginației și crearea limbajelor de asociație. Defectele care apar în dezvoltarea normală și completă a sistemului nervos pot duce la incapacitare cognitivă, motorie, intelectuală cât și afecțiuni complexe ca autismul, sindroamele neurologice specifice, retardul mental.

Neuron

 Neuronii sunt o clasă de celule specifice pentru sistemul nervos. Neuronul este o celulă adaptată la recepționarea și transmiterea informației, unitatea elementară (celulară), embriologică, anatomică, funcțională, trofică și metabolică a sistemului nervos. Conceptul de neuroni, ca unitate principală a sistemului nervos a fost introdusă de anatomistul spaniol Santiago Ramón y Cajal. El a arătat ca neuronii sunt celule individuale care comunică între ele. O contribuție fundamentală la cunoașterea celulei nervoase în stare normală și patologică a constituit-o la vremea sa grandioasa monografie a lui Gheorghe Marinescu, La cellule nerveuse(Ed. Doin, Paris, 1909).

Componentele unui neuron:
a. dendrite
b. pericarion
c. nucleu
d. conul de emergență al axonului
e. teacă de mielină
f. celulă Schwann
g. strangulație Ranvier
h. butoni terminali

Neuronii au mărimi cuprinse între 100-200 μm și 4-8 μm. Au un corp celular (soma) și un număr mare de prelungiri.

Din punct de vedere funcțional neuronul se împarte în trei regiuni:

• regiunea receptoare, receptionează și procesează informația, fiind formată din dendrite și soma. Aici se stabilește contactul cu alți neuroni prin sinapse, dar de obicei nu se formează potențiale de acțiune în această regiune, ci doar potențiale locale (potențiale postsinaptice).

• regiunea conductoare leagă regiunea receptoare de cea efectoare. Ea este formată din porțiunea axonului de la locul în care acesta iese din corpul celular hilul axonic până la arborizația sa. Aici au loc potențialele de acțiune prin sumarea potențialelor locale.

• regiunea efectoare, informația (potențialul de acțiune) este recodificată aici sub formă chimică prin neurotransmițători și transmisă prin sinapsa regiunii receptoare a următorului neuron.

• Structura

• 
  

  Neuronii au de obicei un singur nucleu mic, dispus central, care prezintă unul sau doi nucleoli. Aici este sintetizată o cantitate ridicată de ARN, iar cromatina este dispersată.

  Ribozomii sunt asociați reticulului endoplasmatic rugos și formează substanța tigroidă (corpusculii Nissl). Corpii Nissl se găsesc în corpul celular și în porțiunea inițială a dendritelor, dar niciodată în axon. Ei au rol în metabolismul neuronal.

  Reticulul endoplasmatic neted are rol în reglarea nivelului de ioni de calciu din neuron.

  Microfilamentele, neurofilamentele și microtubulii formează citoscheletul neuronului. Trebuie menționat că neurofilamentele (asociate formează neurofibrilele) au rol mecanic, de susținere și în conducerea influxului nervos.

  Mitocondriile se găsesc în corpul celular, dar majoritatea se concentrează în butonii terminali ai axonului, furnizând energie (sub formă de ATP) pentru transmiterea semnalului la nivelul sinaptic și pentru sinteza unor neurotransmițători.

  Corpul celular și dendritele sunt învelite într-o membrană plasmatică, neurilema, cu o importanță deosebită în recepționarea și transmiterea semnalelor prin canalele ionice. Axonii prezintă axolema, care este învelită de trei teci: teaca de mielină (izolator electric), teaca Schwann (cu rol de protecție și trofic) și teaca Henle sau Key-Retzius (cu rol în permeabilitate și rezistență). Teaca de mielină este întreruptă la intervale de 80-600 μ de strangulații Ranvier.

• Clasificare

• 
  

  După numărul de prelungiri:

  • neuroni multipolari, cu număr mare de prelungiri. De obicei au o formă stelată, cu nucleu mare și sferic, situat central. Pot fi neuroni senzitivi.

  • neuroni bipolari, cu două ramificații la extremități. Au formă fusiformă, iar nucleul este ovalar și de obicei excentric. Se găsesc de exemplu în retină.

  • neuroni unipolari, cu o singură prelungire axonică. De exemplu: celulele cu bastonaș sau celulele cu con din retină.

  • neuroni pseudounipolari, cu o prelungire în formă de T: prelungirea inițială se desparte în două. Sunt sferici, cu nucleu mare, localizat central. Se găsesc în ganglionii rahidieni sau ganglionii spinali.

  După funcționare:

  • neuroni senzitivi(receptori), care primesc excitațiile de la stimulii mediului extern - neuronii olfactivi, receptori termici, receptorii presiunii și receptorii durerii. Astfel de functii indeplinesc neuronii pseudounipolari si cei bipolari.
  • neuroni motori(efectori), care transmit impulsul nervos prin axon pană la organele efectoare (muschi, glande). Majoritatea neuronilor motori sint multipolari.
  • neuroni de asociație(intercalari), care preiau informatia de la neuronii senzitivi, o analizeaza si elaboreaza o reactie de raspuns, pe care o transmit neuronilor motori.
  • neuroni secretori - neuronii hipotalamusului, care secretă neurohormoni.

  • Conectivitate

  • 
    

    Neuronii comunică între ei prin sinapse. Axonul terminal al unei celule nervoase intră în contact cu terminația dendritică a unui alt neuron. Neuronii precum celulele Purkinje pot avea peste 1000 de ramificații dendritice, făcând conexiuni cu alte zeci de mii de celule.

    Sinapsele pot fi excitatorii sau inhibitorii.

    În creierul uman există un număr imens de neuroni,formând un număr imens de sinapse. Fiecare neuron din cele 16-18 miliarde(deşi unii specialişti susţin existenta a 40 de miliarde,sau şi mai exagerat,100 de miliarde) are în medie 7 000 de conexiuni sinaptice cu ceilalți neuroni,sau pană la 10 mii de sinapse.Din păcate,din diferite motive,numărul sinapselor nu e aproximabil,ci doar speculabil.Printre aceste motive putem enumera:

    • Intervalul(figurat) de sensibilitate şi stimulabilitate specific fiecărui om afectează exponenţial generarea de sinapse noi.Oamenii mai sensibili/stimulabili/energici/cu 'piele' mai subţire/mai deschişi la minte vor realiza mai multe sinapse.Până la 300% în plus.
    • Hrănirea adecvată până la dezvoltarea completă a creierului afectează crucial numărul de neuroni.Un copil de 5 ani bine hrănit(dar nu supraponderal) are 200g de creier în plus faţă de un copil de aceeaşi vârstă,personalitate şi fizic dar prost hrănit.Conform matematicii sumei semnificative şi a datelor anatomice statistice aceasta ar rezulta în până la 50% mai multe sinapse pentru un copil bine hrănit(dar nu supraponderal).
    • În fiecare zi un om pierde aprox. 100 de mii de neuroni,deci aprox. 3 miliarde în toată viaţa.Astfel,un bătrân la sfârşitul vieţii ar putea avea 35% mai puţine sinapse decât în momentul naşterii sale.
    • Femeile au în medie cu 16% mai puţini neuroni decât bărbaţii,asta poate însemna 30% mai puţine sinapse.
    • Experienţa de viaţă are un rol imens în crearea sinapselor.Oamenii cu o vastă experienţă de viaţă pot avea chiar de cinci ori mai multe sinapse neocorticale.
    • Dezechilibrul hormonal,prezenţa bolilor ce afectează creierul sau mutaţiile genetice pot reduce numărul de sinapse până la zero,în cazuri nefericite.
    • O viaţă sexuală dezechilibrată(prea mult intercurs,masturbaţie,utilizarea pastilelor de potenţă) contribuie cu până la 5% în minus.
    • Consumul de droguri sau halucinogene timp de doar doi ani reduce numărul de neuroni cu 40%,deci nr. de sinapse cu 70% în multe cazuri.

    • Alcoolul şi fumatul de-asemenea,pot reduce cu până la 20% numărul de sinapse,preponderent neocorticale.

    Trebuie menţionat că aceste procente nu se iau sumativ ci multiplicativ.Mai trebuie precizat că sinapsele nu reflectă doar inteligenţa,ci şi capacitatea de supravieţuire şi chiar forţa fizică.O ultimă notă:Nu toţi neuronii sunt neuroni neocorticali.

                                                      Un nou an de învatamînt 

Ziua de 1 septembrie anul acesta a fost deosibită ,deoarece suntem cu un an mai mari.

Noi ca la început de an suntem dornici de scoala, profesori,colegi si prieteni.

Și bafta la toți.

Imprimantele

In 1938, Chester Carlson a inventat un procedeu de tiparire uscat numit electrofotografie (electrophotography) uzual numit Xerox, care a devenit baza tehnologiei imprimantelor laser care au urmat.Prima imprimanta laser, numita EARS, a fost dezvoltata la Xerox Palo Alto Research Center incepand cu 1969 si finalizata in noiembre, 1971. Inginerul de la Xerox, Gary Starkweather a adaptat tehnologia de copiere Xerox adaugand un laser si astfel a obtinut primul laser printer                                                                                                                                                                                                                          

                                                                Imprimanta face parte din categoria perifericelor de ieșire, aceasta fiind utilizată pentru transpunerea informației din calculator pe hârtie (un document, o poză sau orice altfel de fișier grafic, un e-mail,un articol etc.).

Imprimantele se clasează după mai multe criterii, de exemplu în funcție de scop (imprimare/tipărire) și de rapiditate, de procedeu, de dimensiunile maxime ale hârtiei pe care se imprimă și altele.                      

Tipuri de imprimante                                                                      

• imprimantă matriceală (sau „cu ace”), oferă o calitate (rezoluție) scăzută. Este folosită pentru foi de calitate scăzută, facturi fiscale etc. (în general documente tip), fiind singurul tip de imprimantă care permite imprimarea simultană a 2 sau 3 exemplare, folosind hârtie autocopiativă.
• imprimantă cu jet de cerneală, oferă o calitate medie înspre ridicată, la o viteză medie. Este folosită pentru documente, fotografii sau fișiere grafice.
• imprimantă laser, oferă o calitate ridicată la viteză înaltă. Folosește un toner special.
• imprimantă cu imprimare termică. Folosește o hârtie specială. Este utilizată pentru legitimații, carduri etc.

Imprimantele pot imprima pe hârtie de dimensiuni diferite, de la A0 - numai plottere (imprimante de dimensiuni mai mari folosite în general de firme pentru scheme CAD, afișe etc) și până la plicuri, fotografii etc.                                                                                                                                                

Imprimantă cu jet de cerneală

                                                                                       O  imprimantă cu jet de cerneală este un tip de imprimantă care a luat locul imprimantelor cu ace și care, până la apariția imprimantelor cu laser, au fost cele mai folosite tipuri de imprimante pentru uz casnic.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               Principiul de funcționare

Pentru a reproduce text sau ilustrații, imprimantele cu jet de cerneală plasează pe pagină puncte foarte mici de cerneală (cu diametrul de 50-60 microni^[1]). Unele imprimantele cu jet de cerneală pot imprima numai cu cerneală neagră, altele cu neagră și colorată, stocată în așa-numitele cartușe. Deși cartușele imprimantelor cu jet de cerneală trebuie înlocuite periodic, imprimantele cu jet de cerneală sunt relativ ieftine. Unele imprimante cu jet de cerneală pot reproduce imagini de calitate înaltă și ilustrații detaliate.^[2]

Pentru aplicarea cernelii pe hârtie și formarea imaginii se folosesc tehnici variate, cum ar fi: jet unic continuu, jet cu cap multiplu, sistem cu jet-impuls și sistem cu cerneală solidă care este transformată în lichid (jet-bulă) în momentul transferului.^[3] Cele mai uzuale sunt două tehnologii de bază:^[1]

• Cu bule termice (în engleză thermal bubble), o metodă cunoscută generic sub numele de „bubble jet”, este folosită de firme ca Hewlett Packard și Canon. Cartușele cu cerneală au duzele prevăzute cu mici rezistori ce produc căldură care vaporizează cerneala producând bule. Pe măsură ce bulele se măresc, o parte din cerneală este împinsă prin duze către hârtie. Când bulele se sparg, se creează vid și, ca urmare, în capul de imprimare intră o nouă cantitate de cerneală. Un astfel de cap de imprimare obișnuit este prevăzut cu 300 până la 600 de duze, toate putând funcționa simultan.
• Cu efect piezoelectric. Această tehnologie, patentată de firma Epson, folosește cristale. În spatele fiecărei duze este plasat un cristal. Acesta vibrează atunci când primește un impuls electric. Când cristalul vibrează spre interior, cerneala este împinsă spre în afară și proiectată pe coala de hârtie, iar când acesta vibrează spre exterior, cerneala consumată este înlocuită și pregătită pentru a fi plasată pe coala de hârtie la următoarea vibrație.                                                                                  

  Cartușele cu cerneală

                                              

                                                                                                                                                              Cartușul cu cerneală este alcătuit dintr-un rezervor pentru cerneala lichidă și este prevăzut cu mici duze, cu dimensiunea de un micron, prin care cerneala este evacuată pe pagină. Numărul de duze determină rezoluția imprimantei. Pentru tipărirea de text în alb și negru este suficientă o rezoluție de 600×600 dpi. Imprimantele foto uzuale au o rezoluție maximă de 2400×1200 dpi, iar cele mai performante au o rezoluție de 4800×1200 dpi.Imprimantele color folosesc patru rezervoare cu cerneluri de diferite culori (cyan, magenta, galben și negru). Atunci când cele patru cerneluri sunt amestecate, imprimanta poate reproduce practic orice culoare.                                                 

Dezavantaje                                                                                        Imprimantele cu jet de cerneală au dezavantajul că adesea sunt mai lente (viteza fiind măsurată în pagini pe minut) decât imprimantele cu laser și necesită schimbarea constantă a cartușului de cerneală.Chiar și modele mai ieftine de imprimante laser monocrom oferă viteze de imprimare de până la 20 pagini pe minut, pe când imprimantele cu cerneală sunt semnificativ mai lente, cele ieftine rareori tipărind mai mult de 6 pagini pe minut, de text negru.O imprimantă cu jet de cerneală poate imprima cu un cartuș cu cerneală neagră între 100 și 1.000 de pagini iar cu cartușul color între 100 și 500 de pagini, pe când cu un toner folosit la o imprimantă laser se pot lista între 1.500 si 25.000 pagini, atât alb negru cât și color.Unele imprimante color utilizează un singur cartuș înlocuibil care conține rezervoarele pentru cele trei culori. Are dezavantajul că trebuie înlocuit atunci când se termină una din culori, deși în celelalte două rezervoare mai există cerneală, care se pierde.Spre deosebire de tipăriturile cu laser, care rezistă foarte bine în timp și în orice condiții, paginile tipărite cu cerneală sunt foarte sensibile. În cazul în care cad pe ele picături de apă, cerneala difuzează și informația dispare. De asemenea, cerneala se „voalează” (decolorează) la expunerea prelungită la lumină puternică. Excepție fac imprimantele care tipăresc cu cartușe cu cerneală pigment.                                               

Imprimantă laser

                                                                  

                                                                                     

O imprimantă laser este un tip obișnuit de imprimantă care reproduce rapid și la înaltă calitate text și grafică pe hârtie. Precum fotocopiatoarele digitale și imprimantele multifuncționale, imprimantele laser folosesc tehnologia de imprimare xerografică, dar diferă de fotocopiatoarele analogice prin aceea că imaginea este produsă prin scanarea directă cu o rază laser de-a lungul fotoreceptorului imprimantei.     

Funcționare O sarcină electrică este proiectată pe un tambur ce se rotește datorită unui roller primar de sarcină. Tamburul are o suprafață formată dintr-un plastic special. Dispozitive electronice administrează un sistem care scrie pe tambur cu lumină. Lumina face ca sarcinile electrice să dispară din părțile expuse ale tamburului. Suprafața acestui tambur trece printr-o baie de particule fine din pudră uscată de plastic (tonerul). Părțile încărcate electrostatic de pe tambur atrag aceste particule de pudră, după care tamburul pune pudra pe o hârtie care trece printr-un fel de fuzionator (fuser). Fuserul lipește pudra de plastic de hârtie prin intermediul presiunii și a căldurii.Toate aceste etape se pot realiza prin mai multe posibilități tehnice. Cea mai interesantă poate fi utilizarea de către unele imprimante așa zise cu laser a unui șir liniar de leduri (diode luminescente) pentru a scrie cu lumină pe tambur. Tonerul este format în general din cerneală în care se poate introduce și plastic sau ceară pentru a face ca particulele să se topească când trec prin fuser. Hârtiile pot fi încărcate sau nu cu sarcină de semn opus. Fuserul poate fi un cuptor cu infraroșu. La unele imprimante mai rapide și mai scumpe, fuserul poate fi o lumină de xenon. La alte imprimante fuserul poate fi și o rolă încălzită.

.

Biologia

Biologia (din greacă βιολογία biología, βίος bíos însemnând „viață”) este știința care se ocupă de studiul tuturor organismelor vii, precum și al entităților (virusuri / viruși, viroizi) și fenomenelor legate de acestea. Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast. Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H. Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th. Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. Analizează structură, funcții, origini, evoluție, difuzare și creștere a ființelor vii. De asemenea, clasifică și descrie organismele, funcțiile lor și de unde și-au originile. Patru principii de bază ale biologiei moderne sunt:teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazi.

                                                                    Majoritatea științelor biologice sunt discipline specializate. De obicei sunt grupate de organisme  care se cercetează în cadrul lor:botanică - studiul plantelor, zoologie  -studiul animalelor și microbiologie -studiul microorganismelor. Există și alte subdomenii, cum ar fi biochimie -studiul proceselor chimice care au loc în organisme, biologie celulară -studiul celulelor, fiziologie -studiul funcțiunilor dețesuturi, organe și sisteme de organe ale organismului sau ecologie - studiul interacțiunilor între organismele însăși și între ele și ambianță.

Eclipsa de soare

O eclipsa de soare se produce atunci când Luna trece între Pământ și Soare prin fața Soarelui. Văzut de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui și, dacă se interpune între privitor și Soare, îi "blochează" lumina, aruncând o umbră corespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obișnuită a Soarelui este blocată complet și, pentru o anumită zonă de observație și o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de soare este totală. Eclipsele totale de Soare permit executarea unor studii astronomice speciale, dar au loc mult mai rar decât cele parțiale.Fiecare eclipsă de Soare are o poziție proprie și se poate vedea doar dintr-o zonă anume de pe glob.Pentru a observa cu ochiul liber o eclipsă de Soare, de orice tip ar fi ea, este nevoie de un filtru solar special. Fără acest filtru observarea eclipsei duce la accidente grave ale ochiului, care pot ajunge până la orbire. Filtrul cel mai accesibil este filtrul de sudură mai dens. Filtrul ideal, numit filtru Mylar, este o peliculă aluminizată care oprește radiațiile periculoase.